It takes a road to go nowhere

        

        

       Drumul il am. Un ultim rabaz inainte de a pleca. Si apoi voi si departe. Si chiar daca acolo nu voi avea nimic, nu toate lucrurile au aparut dintr-un nimic? Macar sper ca acolo unde voi ajunge sa nu dau de "nimic" care sa ma aduca iar in starea asta. Orice alt nimic este acceptat. De altfel sunt obisnuita. In ultima vreme am facut nimic, m-am pierdut nicaieri, am ales nimic, am fost nimic. Macar de ar fi fost asa intotdeauna. Dar nu a  fost... 

      Candva nu demult, totul era diferit. Acum nimic nu mai seamana. Totul e pe dos. Si nici acum nu stiu ce a declansat toate astea.. Pentru ce?

      Si totusi oricat de mult mi-as dori sa pot sa plec, nu voi putea. Cand ai numai rau in urma este mult mai usor. Dar asa, sunt prea multe de lasat in urma si mi-e teama ca nu le voi mai regasi cand ma intorc. O sa raman aici. O sa plec decat cu gandul. Ramane de vazut unde voi ajunge si cine voi fii cand totul se va termina. Te rog, nu vreau sa uit, de tot, de mine.

You can always come home

           A trecut ceva timp de cand nu am mai scris. Pur si simplu nu am reusit sa pun totul in ordine. Nici acum nu cred ca voi reusit, asa ca imi cer scuze anticipat daca postarea asta va fi " a mess", insa ma tem ca daca ar trebui sa aleg un cuvant care sa spuna totul despre mine, asta ar fi. "Dezastru." Nu sunt un dezastru? Poate ca nu, dar tot nu pot sa inteleg ce vreau. Stau aici, incerc sa scriu ceva despre mine. Stiu exact ce vreau. Cred. Trebuie sa stiu. Daca nici eu nu reusesc sa ma inteleg, atunci cine o va face? Tu? Sper din tot sufletul sa o faci...
          
          Unde sunt vremurile cand totul era simplu? Cand nu eram nevoita sa fac nicio alegere. Cand nu existau alegeri gresite. Nu exista teama de o alegere gresita, tocmai pentru ca nu exista nici termenul de alegere. Cand nu-mi puneam intrebari, iar o singura strangere de inima era mai mult decat suficienta sa ma faca sa imi dau seama ca acel lucru este intr-adevar tot ceea ce imi doresc. Am ajuns sa incerc cu atata indarjire sa imi gasesc explicatii, sa-mi gasesc scuze pentru ceea ce simt? Poate ca dintr-o anume perspectiva ceea ce imi doresc este gresit, dar oare nu perspectiva mea conteaza pana la urma? Ce incerc eu sa fac aici? Sa ii fac pe altii fericiti? Da, foarte frumos. Insa, de cand nu m-am mai gandit si la mine? Buna intrebare. Nu a venit oare vremea sa nu ma mai ascund? Tot ceea ce trebuie sa fac este sa recunosc, fata de mine, ca asta este ceea ce imi doresc. Asta o sa starneasca o adevarata nebunie. Si ei bine, nimic mai simplu. Am facut fata intotdeauna situatiilor neprevazute. Acum nu ramane decat sa trec la actiune. Doar eu si cu mine. No judging. Mai ales ca la cat de bine ne cunoastem una pe alta, stiu prea bine ca ce am de gand sa spun este exact ceea ce tu ai vrea sa auzi. Adica eu. Bine, ai avut dreptate. Si stii ce, acum ca am dat cartile pe fata, ce mai am de pierdut? Ce este mai rau? Sa ratezi sau sa nu incerci niciodata?

          Si uita-te la mine. Este o promisiune. Voi face tot ce imi sta in putinta ca totul sa fie bine. Simti si tu nu? Parca totul devine deodata mult mai palpabil. Acum pot spune ca sunt exact asa cum eram. Iti amintesti de mine? Iti amintesti ce obisnuiam sa ne spunem? Ramane valabil.

  Si inca ceva... "you can always come home".

When you found me...

            Ma gandesc adesea la efemeritate, la timpul ce nu asteapta pe nimeni, nu iarta nimic. Simt un fel de constrangere. De ce toata graba asta? Timpul asta rade de noi... Nu ai sesizat niciodata cum timpul trece atat de repede cand suntem cu adevarat fericiti, iar in caz contrar pare ca sta. Timpul rezolva totul. Nu, doar faneaza fiinta, ne insufla o stare de reverie.
            Cine spune ca "uitare" inseamna pieire? Inseamna tainuire. Dar oare suntem noi atat de puternici incat sa ne putem insela pe noi insine? Avem puterea de a nega ceea ce suntem? Pentru ca in cele din urma, orice lucru dupa care tanjim sau pe care il simtim face parte din fiinta noastra. Felul in care percepem o anume situatie sau masura in care suntem napaditi de o anume stare, un anume sentiment spune multe despre natura sufletului nostru. Iar prin uitare nu faci decat sa ascunzi o parte din tine si asta fortat. Mie una nu imi place sa mi se spuna ce si cum sa fac. Dar cand singura ma silesc sa uit nu e oare acelasi lucru? O ba da. Si platesc cu varf si indesat pentru usurinta mea. Am ajuns chiar in punctul in care nu pot nici chiar eu sa spun cine sunt. Am incercat sa gasesc ce a fost pierdut, ce am "uitat" dar odata luata o decizie, cine spune ca am dreptul sa ma razgandesc?
            Norocul meu ca am fost intotdeauna ingaduitoare cu mine, am avut puterea sa trec peste raul pe care mi l-am starnit. Poate ca pana la urma timpul tine cu noi. Poate doar incearca sa ne faca sa punem mai mare pret pe esenta. Pe mine cel putin m-a ajutat sa mai las deoparte prejudecatile, sa nu mai imi impun limite, sa tind la autodepasire. Odata ce te limitezi numai la ceea ce ai, iti tai singur creanga de sub picioare. Trebuie sa ne gandim mai mult la propasire. Frontiere au existat intotdeauna, insa au fost depasite. Oare nu de asta exista ele? Ne trebuie doar putin curaj. Doar nu suntem primii care au incercat si pana la urma, ce avem de pierdut? Cei ce se incred in notiunea de imposibil sunt doar niste lasi. Nu vei stii niciodata daca nu incerci. Si intr-un final poate chiar vei reusi.


N-ar fi frumos?